Bătrânul își plimba degete noduroase peste iluziile pe care le scotea la vânzare în fiecare dimineață. Le ștergea de praf, facandu-le să sclipescă. Pe taraba lui cu vise despre iubiri pierdute, speranțe deșarte și regrete frumos ambalate, într-un colț, imaginea unei toamne zăcea neclintită. Părea că de ea nimeni nu e interesat. „În fiecare an e câte una”, gândea batranul… O tânără se opri. „Este a mea! Îmi vreau toamna înapoi „!, îi striga cu lacrimi în ochi. Bătrânul ofta. De ani de zile vindea iluzii altora, dar asta devenise a lui. Cum să ii dea singurul lucru care dădea sens vieții. Însă tânăra insista, sfredelindu-l cu privirea. „Nu pot”, îi murmura el. Dar imaginea deja dispăruse…O iluzie!
Despre autor
Leave a comment