Trezirea
-Domnișoară!
Bătăile în ușa compartimentului se întețiră.
-Domnișoară, capăt de linie, trebuie să coborâți!
Femeia de pe banchetă tresări buimacă, trezită brusc din somn de glasul iritat al controlorului care deschisese ușa glisantă.
-Am ajuns la Brașov?, îl întrebă în timp ce încerca să se dezmeticească.
-Ați ajuns unde trebuia să ajungeți.
Răspunsul în doi peri o cam enervă. Era obosită și n-avea chef de persiflări, așa că se strecură, strângându-și geanta la piept, pe lângă silueta scheletică a funcționarului CFR.
Afară, pe peron, peisajul din jur o luă total prin surprindere.
-Unde suntem?, îl întrebă din nou pe controlor.
-Suntem la sfârșitul drumului, unde altundeva? Aici e capătul, v-am spus.
Nu păru că glumește. E clar, n-avea cu cine sta de vorbă.
Controlorul dădu să plece, dar brusc își aminti ceva și se întoarse către femeie:
-Astea sunt ale dumneavoastră?
În palma osoasă și murdară îi luceau două monede noi de cincizeci de bani.
-Da, probabil, mi-or fi căzut din geantă. Puteți să le păstrați, zise repede ca să scape de el.
Îi era sete și bău niște apă. Primul gând care-i trecu prin cap fu că se urcase în trenul greșit. Nu-și mai amintea exact ce se întâmplase. Parcă-și pierduse memoria, avea doar frânturi de amintiri. Plecatul în grabă de acasă, ploaia torențială, o trecere de pietoni, farurile mașinii care frânase brusc, coborârea în adânc, în stația de metrou care de data asta i se păruse interminabil de subterană. Fuga după tren. Senzația de sfârșeală, de cum se așezase în compartiment. În vagon nu părea să mai fie altcineva, și nici în celelalte vagoane. Cât umblase căutându-și locul, nu văzuse pe nimeni. Dar pe drumul până unde se afla acum mai întâlnise vreun alt suflet? Nu-și aducea aminte.
Trenul se pusese în mișcare, prinzând viteză și lăsând în urmă lumea de afară. Oboseala o biruise, își simțise pleoapele din ce în ce mai grele și adormise buștean chiar înainte de intrarea într-un tunel.
Iar acum nu știa unde ajunsese. Totuși împrejurimile îi păreau nemaipomenit de familiare. Făcu câțiva pași pe o alee pietruită, cu senzația că mai fusese pe acolo. Clar era undeva la munte. Mai merse puțin și în jur începu să se vadă ceva ce semăna cu o tabără școlară. Căsuțele unde erau cazați elevii. Clădirea cantinei. Totemul din mijlocul părculețului cu băncuțe scorojite de vreme, unde se strângeau seara să asculte muzică la un casetofon vechi și să fumeze. Cele două săptămâni de tabără în Piatra Craiului, din liceu. Cea mai frumoasă amintire a ei. Deodată își dădu seama. Uimirea o făcu să-și scape geanta. Simți un fior rece pe șira spinării. Nu era o coincidență. Era chiar în acel loc în care mai fusese. Își văzu colegii, diriginta care-i zâmbi și păru că o cheamă.
Totuși nu-și amintea ca tabăra să fi fost lângă gară. Se întoarse în direcția din care venise. Și într-adevăr gara era în proces de a nu fi. Trenul își pierdea încet conturul și devenea translucid. De pe scara vagonului, controlorul se dematerializa treptat, strat cu strat, până rămase doar un schelet cu ochi aprinși, care apoi dispăru în neant.
O stare de calm imperturbabil o cuprinse și frica îi dispăru. În sfârșit înțelese. Pentru ea, așa arăta simularea.
Despre autor
Leave a comment