Plâng. Cu ură și deznădejde, cu urlete și suspine, cu o mică speranță între oftaturi… căci oricât ai încerca să o omori, parcă niciodată nu o strivești de tot.
Tu mi-ai făcut asta și eu te-am făcut pe tine. Întunericul din tine vrea să umple și să controleze regatul viselor mele. Am crezut că este normal să cedez, să îți dau puterea… de parcă sunt o baterie pentru telefonul orgoliului și furiei tale. Nu am un manual de supraviețuire, am fost aruncată în brațele tale fără putere și arme.
Acum vreau să fug dar nu am curajul sau încrederea. Deschid gura, îmi șterg lacrimile și tot ce iese este:
– Mamiiiiii!!!!!
Leave a comment