Degetele-mi fug pe taste. Am palmele asudate. Privesc pieziș prin colțuri negre, ca un nebun la năluci. Tresar brusc la zgomote auzite pe scară. Mă uit la ceas. E sfârșitul fără două ore. Un urlet metalic îmi îngheață sângele-n vene. Pare un porc mistreț în agonia morții. Mă apropii de geam. Îl văd în penumbră cum mă fixează. Ochii săi ca oțelul topit îmi taie respirația. Răsuflă abur la fiecare înfoiere a coamei sale obsidiene. Mă-ntorc la birou să trimit și ultima carte. Măcar atât să rămână când n-oi mai fi. Zece capodopere care-mi asigură eternitatea. Pentru asta am plătit cu sufletul. În fiecare an să public ceva ce n-a mai văzut nimeni. Au zis că scriu frumos ca Wilde. Că sunt captivant ca Twain. Că abordez profanul ca Marquez. Acum pare că mi-a rămas prea multă faimă la finalul timpului. Apăs enter cu speranța că voi primi și un nobel post-mortem. Plec spre biserică. Ultima redută în fața întunericului. „Câinele” mă urmărește ca o umbră distantă pe care n-o vede nimeni. Își așteaptă docil momentul. Ajuns în fața altarului mă rog cu lacrimi de sânge la un zeu care nu m-ascultă. O șoaptă necurată mi se strecoară-n ureche ca un viermișor. Un nou târg îmi promite încă un deceniu de glorie. Intru în confesional și zic: „Iartă-mă părinte, căci voi păcătui”. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a mai auzit preotul.
Despre autor
Leave a comment