Sub cerul care începuse să mă pipăie cu roșul amurgului lui, foamea îmi ascuțea simțurile, împingăndu-mă să mă aventurez pe străzile neprietenoase. Nu e niciodată ușor, iar uneori poate sfârși chiar tragic. Orice apropiere discretă stârnește multă neliniște; parcă nimeni altcineva nu mai simte foamea. Printre strigăte de joacă ale unor copii, mereu mai prietenoși decât cei care i-au crescut, găsesc un strop de speranță. O fetiță zâmbind mă invită fără să știe la un dans macabru. O urmăresc, inima-mi bătând în ritmul pașilor ei. Când în sfârșit o ajung din urmă, zâmbetul i se frânge în plâns, și cu un gest instinctiv, mă pleznește. Durerea pe care mi-o provoacă e aproape mortală. Slăbit, îi fur doar o picătură de viață, suficientă să prelungească agonia existenței mele de țânțar amărât!
Leave a comment