O dată pe an, în singura noapte fără lună – Tenebria, Lyrith și Sambyron – erau aduși în fața Marelui Cerc. Călătoriseră prin toate colțurile lumii, adunând nu doar coșmarurile, dar si freamătul nopților tulburi, spaimele ascunse ale oamenilor. Pielea lor era marcată de umbrele viselor, ochii împăienjeniți de întunericul fricilor nespuse.
În tăcere, ritualul începea. Lyrith – gardian al apelor uitate, tremura ușor, sub povara coșmarurilor adunate. Sambyron – spiritul apelor care stapaneste trecerile catre tarmul viselor pierdute – avea ochii goi. Era pierdut printre răsuflările disperării celor pe care îi veghease. Tenebria – născută din Intunericul devorator de spaime și umbre, si cea mai veche dintre ei, știa ce avea sa urmeze – o golire. Și apoi o eliberare.
La picioarele lor, un fluviu negru si tacut isi urma cursul. Valurile lui suspinau sub greutatea siroaielor de spaima care curg in adancurile apelor si hranesc eternul ciclu al noptilor.
„Unde se duc coșmarurile?”, șopti Lyrith, privind râul care se pierdea în întuneric.
Tenebria răspunse încet, fără să privească înapoi: „Departe de lumea celor Vii. Pe Apa Sâmbetei.”
Despre autor
Leave a comment