Vâlvătăile ne luminau fețele lungi. Stăteam cu toții lângă șemineu. O șezătoare pe-ntuneric. Ei se încălzeau, dar mie încă-mi era frig. Eram și cel mai depărtat dintre toți. Spuneau povești de groază. A zis unul că știe blestemul cabanei. Cu mult timp în urmă cineva a murit aici. A fost uitat de prietenii lui când au plecat. A rămas singur toată luna lui gerar. Dar n-a murit de foame. A murit de sete și de frig. A fost atât de ger înăuntru că nici zăpada nu se mai topea. În primăvară l-au găsit ghemuit într-un colț. Era înțepenit. De aceea turiștii care vin pun o cană cu apă lângă geam. Fac asta să-l îmbuneze. Să-i lase să mai plece. După un moment de liniște toți au sorbit din vinul fiert la unison. Însă mie-mi era sete, iar cana de apă era goală.
Leave a comment