N-a mai pus o castană în gură de trei săptămâni. Nici măcar o rădăcină amărâtă de copac. Adus de spate, înainta lent pe murgul său prin Pădurea Vorbitoare. Teodor își târâia copitele prin pământul uscat de secetă, și bombănea-n zăbală. Aman, atârnat cu totul peste murgul său, privea în gol printre frunze. Dintr-o dată, ceva îi sclipește-n ochi. Un papir auriu cu un scris de demult. Bănuia ce era. Un descântec. Nu știa dacă-i aduce bine să-l spună cu voce tare, dar curiozitatea era mare. Un curcan pârpălit ar fi băgat pe nemestecate, dar să se prefacă-n broască? Cum ar ajunge la nevastă? Situațiile extreme cer măsuri drastice. Teodor?
Vaaaai!! Suspans de la prima propozitie! Tii publicul intrigat! De ce oare vorbim de castana, ca fel de mancare? Era de baza pentru Aman castana in meniul zilnic?! Trebuie sa stim!! 🤭😄 felicitari pentru microfictiunea de azi! 😉 Mai venim sa citim si altele!
Ma bucur ca publicul este intrigat de la prima propozitie. 😉 Cand avea norocul sa le gaseasca, Aman manca si castane (prajite), iar acestea deveneau parte din meniul zilnic. 😄 Multumesc pentru apreciere, atentie si interesul de a reveni pentru a citi si altele. 🙏