Nascându-mă, am scos un țipăt, speriată să intru în labirintul vieții. ‘Să nu uit drumul înapoi,’ mi-am repetat până când cuvintele și-au pierdut sensul. La început de-a bușilea, apoi pași fără direcție – mergeam la întâmplare: stânga, dreapta, înainte. Fiecare luminiță fugitivă, fiecare umbră tremurătoare mă atrăgea. Rătăcind fără un plan, știam doar că trebuie să ajung undeva. Realitatea părea deformată, ca și cum cineva, ascuns undeva, îmi dicta fiecare pas. Durerea picioarelor, greutatea corpului, și ceața care îmi învăluia mintea m-au încetinit. În centru, am găsit harta vieții mele, parțial arsă, cu marginile înnegrite, semn că drumul meu se sfârșea. Am oftat adânc; acum, ideea de a ieși din labirintul vieții mă sufoca.
Leave a comment