Pereții, pătați de vieți trecute peste ei, îi atrăgeau privirea din nou și din nou, deși forța ochii să se uite pe geam, către cer, către nori și rarele păsări care zburau libere. Se ridică greoi în capul oaselor. Mirosul înăbușit din camera neaerisită o amețea și îi întorcea stomacul pe dos: putreziciune, urină, cearceafuri unsuroase. Doi gândaci se întreceau pe peretele de lângă fereastră. Știa că n-ar avea nicio șansă să-i prindă; era prea lentă. Doar inima îi bătea nebunește, mai repede decât alergau ei. Planul era să fugă, să scape din camera asta de groază și să plece cât mai departe. Dar să fugă … o glumă; abia dacă s-ar fi târât. Își strânse pumnii, pregătită să plece. În ultima clipă, se opri. Ceva în ea, o teamă ascuțită sau o dorință ascunsă, o paraliza. Nu putea pleca. Nu încă.
Leave a comment