Am plătit o sută de lei și am primit pe lângă locul din autocar, un senviș cu roșii și brânză și o sticlă cu apă la ducere, iar la întoarcere un măr și două prune. Drumul a fost destul de lung. Eu am stat lângă o doamnă căreia îi murise bărbatul acum treizeci de ani și care mi-a povestit pe drum cam tot ce i s-a întâmplat de atunci. Din cauza asta am și uitat să mănânc senvișul cu brânză, mi-am amintit de el abia când am ajuns acasă, când am băgat mâna în buzunar să scot cheile și am dat peste roșiile care se scurseseră dintre feliile de pâine. Brânza rămăsese lipită acolo. Șoferul a fost tare nesuferit, până la Pitești n-a vrut să oprească, deși jumătate dintre doamnele din autocar s-au plâns că au oarece nevoi. Le-a spus să se mai țină până la Petromul de la intrarea în Pitești că doar acolo mai oprește, în timp ce doamnele nu s-au mai oprit. Au vociferat tot drumul.
Lacul de argint a fost o dezamăgire, nu știu de ce îi spune toată lumea așa, mai ales cei de la Agenția Paradis, cărora le-am plătit cei o sută de lei. Era verde toată ziua, cum verzi erau și copacii dimprejur și iarba și tufișurile, mai puțin servețelele și sticlele de apă goale de la autocarele dinainte. Toată lumea a fost dezamăgită nu numai eu, fiindcă cu toții ne așteptam să aibă o culoare care să ne uimească, să fie așa, ca o cocoașă de balaur, sau ca o îngrămădire de scuturi a unei legiuni romane. Când colo era un lac ca orice lac, pentru asta nu trebuia să batem o sută cincizeci de kilometri dus și tot atâta întors, cu pauză doar la Petromul din Pitești, puteam să ne oprim la balta Crevedia, scuteam și niște drum și niște prune.
Când am plecat însă s-a întâmplat chestia. Era o femeie Jeni, n-o cunoșteam, stătuse pe locurile din față, imediat după șofer, împreună cu o prietenă și prietena mereu o întreba „da’ ce-ai Jeni, iar îți pici în ochi, ți-ai mai picat și acu juma de oră”, iar Jeni nu știu ce răspundea că era cu gura în sus ca și ochii și nu se auzea până la noi. Dar așa am aflat că o cheamă Jeni. Ei bine, Jeni, tipă bine și cu gene lungi (cred că-i intrau în ochi și de-aia trebuia să pice mereu) a băgat mâna în apă să-și răcorească fruntea și deodată o auzim că țipă „aoleu, inelul, inelul meu de argint cu piatră de smarald” și dă să intre după el, deja își înmuiase botinele, noroc c-a oprit-o prietena aia a ei „stai tu că-ți strici rimelul” și Jeni s-a potolit. Dar inelul dus a fost, nu l-a mai găsit. Așa că până la urmă toată lumea a fost mulțumită că am avut totuși și lac de argint.
Iar la întoarcere am mâncat și mărul și prunele.
Despre autor
Leave a comment