Protocolul de urgență se activase. Pasagerii și echipajul se îmbulzeau spre bărcile de salvare. Țipete, înjurături, vacarm—haos sub un cer necruțător, deasupra apei care se zbuciuma asemenea unei turme de cai sălbatici.
Ultima barcă mai putea lua o persoană. Mai eram doi: eu și un bărbat. S-a întors brusc spre mine, mă privi disprețuitor din cap până-n picioare. „Ești un nimeni,” a scuipat el printre dinți, măsurându-mă din nou din priviri. „Eu trebuie să supraviețuiesc.”
Omul acesta întruchipa tot ce disprețuiam la specia umană. Era pregătit să-mi demonstreze propria-mi nimicmicie. Și chiar acum îmi oferea, fără ezitare, privilegiul de a muri în locul lui. Dar atunci, ca o ironie cosmică, un pescăruș și-a vărsat prânzul în capul lui, probabil impresionat de importanța celui deasupra căruia își făcea siesta. Șocat, a ridicat privirea, pierzându-și echilibrul pe scara alunecoasă. Capul i-a lovit marginea metalică, iar corpul i s-a prăbușit în barcă.
Două siluete din barcă l-au verificat rapid, asigurându-se că nu mai respiră. În câteva clipe, fără ezitare, l-au aruncat peste bord, ca pe un sac de cartofi ud. Unul dintre ei mi-a strigat: „Hai, sari, omule! Vrei să murim toți?”
Ironia era copleșitoare—să mor în timp ce un bărbat care mă considera un nimeni primea o lecție de la un pescăruș. În mod ciudat, începusem să zâmbesc. Am coborât în barcă hotărât să supraviețuiesc.
Leave a comment