-Cât o să mai sufăr?
Viața mea e departe de a fi roz, doar simplu fapt că sunt nevoită să trăiesc cu o potaie de treizeci și cinci de kilograme în același spațiu, o face de nesuportat. De altele nici nu mai spun. Săptămâna asta însă, a întrecut orice limită. Nici o pisică nu merită așa ceva.
Calvarul a început încă de luni. Cred că așa numesc oamenii ziua asta, nu îmi sunt foarte clare toate denumirile lor, nici nu mă chinui să le rețin. Însă am învățat să le recunosc după grimasele aparținătorilor mei. Lunea au o moacă mai șifonată decât de obicei, par să sufere cam cum sufăr eu când nu primesc plic o săptămâna sau vine enervantul ăla în halat alb, mă ține cu forță și mă-nteapă-n picior. În fine, deci era luni dis de dimineață, stăteam ca de obicei în poala aparținătorului secundar și făceam cozonaci, în timp ce aparținatoarea de drept își bea cafeau uitându-se în gol. Așa face ea în fiecare dimineață, inițial am crezut că e bolnavă sau are vreun handicap că până nu bea tot ce are în cană aia, nu mișcă, nu vorbește, doar mormăie. Însă revine la viață întodeauna, mă ia în brațe și ne plimbam amandoua prin casă, eu întind gâtul să mă scarpine și mă uit la potaie mieunand suav “Sâc, că tu ești cât o iapă și nu te poate nimeni ridică, ia uită-te la mine cum plutesc”. Potaia scheaună, eu jubilez.
După binemeritatele alinturi matinale, m-am culcușit între pernele canapelei să mă relaxez. Uneori prea multă afecțiune se dovedește obositoare. Cum stăteam eu așa liniștită și-mi curățăm blana tacticos, aud bipaitul ăla infernal care anunță că în câteva minute vor veni străini peste noi. Zic hai că nu mă ascund, poate totuși nu vin aici. Potaia era agitată și fugea dintr-un capăt în altul al casei că o apucată, nu înțeleg de ce se bucură așa de tare când liniștea ne e întreruptă de necunoscuți. În timp ce judecăm cățeaua, au intrat nu unul, ci trei oameni gălăgioși, cu tot felul de găleți și unelte. Era clar că trebuie să mă adăpostesc, însă nu știam cum să ajung în bucătărie. Neghiobii se apucaseră să se plimbe prin casă și să întindă niște folii transparente peste tot, folii care făceau un zgomot îngrozitor. Cum necum am prins un moment în care s-au înghesuit toți trei în baie și am reușit să ajung sub bufetul de la bucătărie fără să mă vadă nimeni. Îmi bătea inima îngrozitor. Ce să mai fie și asta? Cum stăteam eu așa, încercând să mă liniștesc și sperând să plece mai repede, că să-mi reiau locul de pe canapea, a început un zgomot înfiorător, nu am mai auzit niciodată asemenea hărmălaie. Am zis gata, asta mi-e sfârșitul, prima viață s-a dus, rămân numai cu opt. Totuși zgomotul s-a oprit. O perioada de liniște, în care am sperat din nou că lucrurile vor reveni la normal. Dar nu, așa au ținut-o toată ziua, chiar până spre seară. Nu măsor eu timpul cum o fac oamenii, însă mi se făcuse foame, pe stomacul meu te poți bizui mai mult decât pe ceasurile lor. Era liniște deja de o vreme însă mi-era frică să ies, chiar dacă amortisem până în vârful cozii. La un moment dat aud – Miuța, haide Miuța, ieși afară, au plecat. Haide. Știu că te-ai speriat, însă renovăm și nu avem ce face.” Era aparținătoarea mea, nu înțelegeam exact ce zice, am recunosc doar “Miuța” care cred că e numele meu. Restul, habar nu am, însă tonul era pașnic, așa că am ieșit. Calvarul nu s-a terminat, nici bine n-am ieșit din ascunzătoare, că m-a băgat într-o cușcă și m-a scos din casă. Unde mă duce? Ce am făcut să merit asta? mă întrebăm. Mă gândeam chiar că și-au dat seama că mă port urât cu câinele și acum se răzbună. Nu mi-a făcut rău, m-a dus doar într-o altă casă, mai mică. Aici sunt și acum. Stomacul îmi spune că au trecut deja câteva zile de când m-au adus. Nu înțeleg ce se întâmplă și am încetat să mă mai întreb, singurul lucru care-mi aduce puțină bucurie e că au adus și potaia și chiar și ea pare nefericită.
Leave a comment