Mircea se trezi buimac, aruncând o privire către ceasul de pe noptieră. Aceleași sunete, aceeași lumină cenușie filtrată prin geamurile murdare și o puternică senzație de deja-vu. Încerca cu greu să se dezmeticească, dar stia deja ce avea să se întâmple: la finalul zilei, urma să moară. Din nou. Era sigur. Începea o nouă zi pe care el o mai trăise.
Își aprinse o țigară și trase adânc fumul în piept, încercând să se adune. De fiecare dată încercase altceva. Un joc de lego cu mii de piese aranjate altfel, dar cu aceleași rezultat fatal. Toate planurile se topeau, precum zăpada care nu apucă să se așeze.
Ieși în stradă. Gândurile nu reușeau să i se așeze într-o frază coerentă. Pașii erau din în ce mai rapizi, pulsul îi bătea atât de tare în tâmple încât devenise de-a dreptul dureros.
Pe măsură ce orele treceau, privea fiecare clipă că pe o amenințare. Ultima gară, ultimul bilet de tren, fluierul de plecare, locul la geam. De data asta schimbase destinația. Și avea să aștepte…
Dar nimic nu veni. Sau poate că venise deja. Nu mai era sigur. Urma să vadă în dimineața următoare.
Despre autor
Leave a comment