Un copilaș vine îmbufnat la mal să mă întrebe unde este castelul lui. Îl ignor la început, dar are neobrăzarea să arunce cu o piatră. Încerc să-l alung cu câteva valuri înalte și spumegânde, dar el nu se sperie. Cu ochii înlăcrimați, mă roagă să i-l dau înapoi. Știu că a trudit toată ziua de ieri pentru micul monument de nisip. Îmi pare rău, dar castelul este al meu acum. În schimb, îi ofer o scoică frumoasă, ca să-l mai alin. Micuțul uită de castel și aleargă fericit către părinți pentru a le arăta minunata cochilie. Amintirea acelui mic castel fragil, va rămâne cu mine, ascunsă în adâncurile mele.
Leave a comment