De undeva dincolo de timp, Dorința și Disperarea își duceau veșnica lor competiție. Surori gemene, de nedespărțit, dar opuse, se luptau fără încetare pentru sufletele oamenilor. Dorința, cu zâmbetul ei de foc, ademenea. Tot ce-și puteau închipui muritorii se năștea din ea: ambiții, speranțe, iubire. Ea șoptea le șoptea la ureche, promițându-le tot ce le lipsea. Încă un pas, încă un vis, și vei avea totul.
Dar acolo unde ea pășea, urma Disperarea, umbra ei geamănă. Era rece și grea, strecurând îndoiala în mintea celor care ascultau chemarea surorii sale. Ce vrei nu va fi niciodată al tău. Se hrănea din golul lăsat de promisiunile încălcate, din eșecurile care îi îngenuncheau pe oameni, iar râsul ei amar reverbera în inimile lor. Nu există scăpare.
Fratele lor, Visul, tăcut și misterios, veghea la distanță. El nu lupta, nu șoptea și nici nu cerea. În fiecare noapte își întindea plasa invizibilă, prindându-i pe cei epuizați de lupta dintre Dorință și Disperare. Muritorii, obosiți de iluziile surorii strălucitoare și de întunericul celeilalte, se aruncau cu disperare în brațele lui. El nu le oferea nici promisiuni, nici certitudini. Doar un refugiu, o lume ce părea mai blândă, mai plină de înțeles. Acolo, în vis, dorințele deveneau realitate pentru o clipă, iar disperările se evaporau ca fumul. Dar era doar o iluzie, o promisiune ce nu le aparținea.
Într-o astfel de noapte, o tânără numită Elena, frântă între dorințele ei neîmplinite și disperările crescânde, s-a refugiat în brațele lui Vis. Visul i-a creat o lume perfectă. O casă albă la marginea unei păduri, cu un câmp de flori sălbatice, un soare cald care nu apunea niciodată. În acea lume, Elena putea fi oricine își dorea. Fără frică, fără regrete. Timpul se oprise pentru ea.
Dar când zorile începeau să mijească, Visul se destrăma. Florile se ofileau, soarele pălea, iar liniștea care o învăluise se spulbera. Elena a simțit disperarea ridicându-se ca un val deasupra ei. Știa că va trebui să se întoarcă. Dorințele, ascunse în adâncul visului, nu o părăsiseră. Și odată cu ele, nici Disperarea.
Cu o ultimă privire spre soarele palid, Elena s-a ridicat din pat, iar realitatea a lovit-o ca o piatră. Lumea Visului dispăruse, și odată cu ea, pacea pe care o simțise. Afară, Dorința și Disperarea o așteptau, pregătite să își reia lupta.
Și Visul? Visul tăcea, lăsând-o să revină la viața ei, știind că noaptea următoare ea va alerga din nou spre el.
Despre autor
Leave a comment