Ce-aș vrea să am curajul din mintea mea si sa ii zic ce simt.“ Te urăăăăăăăsc “ , “Vreau să mori, să pot scăpa”. Tot în mintea mea eu plec și el mă lasă.
– Ai zis ceva?… întrebă el semi-amețit de la baxul de bere aspirat parcă în ultima oră.
– Nu iubire, nu am zis nimic…ce să zic?
– Foarte bine. Taci și adu ceva de mâncare că mi-e foame!
– Am comandat pizza, mi-a dat azi mama niște bani. Uite, pesemne că ei sună acum.
Ana se ridică încet să nu îl supere cu ceva. Mereu își controla până și respirația în preajma lui, să nu îi simtă apoi palma sau pumnul cu gust de sânge.
-Ce stai atât? zise el venind la ușă. Ești aici de o veșnicie. Unde este pizza?
-Iubire, este o problemă: domnul zice că am comandat două și eu știu că am luat doar una și am bani doar pentru una.
-Ce vrei să spui? Ne faci sărăntoci în fața unui străin?
Deodată, privirea Anei deveni încețoșată și simți izbitura de perete când palma lui o dezechilibră. Încercă să își vină în fire, dar nu reușea.
În jur auzea urlete. Pare că băiatul cu pizza sărise în apărarea ei și între cei doi se pornise o ceartă care în câteva secunde se trasformase în luptă. Încerca să deschidă ochii. Deodată liniște…
-Doamnă, eu plec. Va descurcați de aici…chemați poliția și o ambulanță.
În jur sânge și el inert…, iar ea liberă.
Despre autor
Leave a comment